Sportul, în 2023, a devenit un oarece moft, asemenea poate unei ieșiri în oraș, unei întâlniri sau unei seri la teatru. Ceea ce dacă, vorbim despre adulți, e cumva de înțeles – programul încărcat, stresul cotidian, viața aglomerată pe care o trăim permite alocarea atenției doar anumitor activități pe parcursul celor 86 de ore din timpul unei săptămâni. Și, în plus, dacă ne-am ”fura” din respectivul timp și câteva ore pe care să le alocăm sportului, pe ce am cheltui banii pe care îi punem deoparte mai târziu în viață dacă nu pe tratamente medicale și tot felul de pastile? Cum ar mai putea trăi și sărmanii doctori dacă nu ar exista o masă critică a populației care a schimbat sportul pe Netflix?
Problema cu adulții sedentari, pentru care singura formă de sport și dexteritate se vede în abilitatea cu care schimbă posturile TV, nu e că nu își cultivă sănătatea – Doamne ferește, fiecare face ce vrea și își lasă ce opțiuni consideră potrivite pentru viitor, fie ele și opțiunea de a nu-și putea lega șireturile din cauza obezității sau opțiunea de a se lupta cu tot felul de boli cardiovasculare – problema e că nu cultivă nici sănătatea și nici mintea generațiilor tinere care, în mod evident, vor replica ceea ce vad în casă.
Discuția referitoare la modul în care adulții gestionează cu atenție educația copiilor referitor la câte episoade de desene animate au voie să vadă, ce haine ar trebui să cumpere copilului astfel încât acesta să fie vazut mai bine de către colegii săi sau ce suc carbogazos e ”cât de cât OK” pentru cel mic, e una lungă, anevoioasă și adânc înrădăcinată în parenting-ul făcut online, pe grupuri de părinți, din materiale cu autori obscuri – care de multe ori nici nu au copii și în general făcute de și între părerologi.
Și atunci îmi pun întrebarea, mai are sportul vreun rost în 2023? Mai are sens să educăm copiii în valorile dezvoltării fizice – și totodată mentale – ale activităților sportive? Ei bine, dragi părinți, are. Copiii pe care îi aveți în ”subordine” astăzi vor crește. Mai repede decât vă doriți – și îmi permit această polemică în cunoștință de cauză, părinte fiind. Oare copilul de astăzi, adultul de mâine, ajungând la 18 ani cu scolioză, diferite stadii de obezitate, probleme respiratorii, probleme de integrare datorate unui respect scăzut de sine din pricina greutății și multe, multe alte neajunsuri, nu sunt produsul unui parenting slab? Oare părintele ajuns la vârsta a doua, cu un copil care a evitat sportul cum evită iepurele ogarul pentru că părinții au permis lucrul acesta, nu ar trebui să se simtă vinovat pentru posibilele probleme de sănătate ale copilului care puteau fi evitate? Doar întreb.
Sigur, e mult mai ușor să punem copilul în fața televizorului, sau cu telefonul în mână, e mult mai ușor să îi comandăm pizza și să spunem ”da” ori de câte ori țipă că vrea suc și dulciuri. Dar mândria de a fi crescut un copil sănătos, echilibrat, sigur pe el și cu abilități atât motrice cât și mentale, nu are ceva mai multe avantaje?
Vă dau un exemplu, vinerea aceasta, 28 aprilie 2023, la clubul nostru am desfășurat prima ediție a competiției GOLDEN CUP. Aceasta a fost dedicată copiilor sub 10 ani – o potriveală minunată ca ediția inițială a unei competiții pe care vrem să o implementăm pentru o varietate de grupe de vârstă și nivel competițional să fie dedicată celor mai mici dintre Karateka. În cadrul evenimentului au participat sportivi atât de la clubul nostru cât și de la clubul Ronin Kan, Pitești. Pitici înfofoliți, e cea mai bună formă de a descrie acțiunea. Fiind vorba de o categorie așa mică e evident că accentul nu s-a pus pe desemnarea celui mai bun sportiv ci pe inițierea celor mici în spiritul competițional, gestionarea emoțiilor și crearea unui baze de plecare pentru viitori sportivi, competitivi în adevăratul sens al cuvântului. Pe lângă entuziasmul și angajamentul celor mici de a lua parte la lupte știți de ce am rămas cel mai impresionat? De zâmbetele până la urechi ale părinților, de emoția acestora vazându-și odraslele pe tatami – adevărați gladiatori, în mintea lor și de mândria pe care am vazut-o în ochii lor.
A greși e omenește, și, ca și părinți, toți o facem constant, e imposibil să nu se întâmple asta. Important e ce facem după. Avem capacitatea a ne recunoaște neajunsurile și a ne depăși condiția de dragul celor cărora le-am dat viață? Putem să renunțăm noi la a mai sta pe telefon în fața copiilor? Putem să ieșim noi în parc să alergăm astfel încât cel mic să asocize lucrul acesta cu comportamentul normal de urmat? Putem să renunțăm noi la fast food și carbogazoase pentru ca ei să le perceapă ca ceva nociv? Cu siguranță putem încerca, pentru că cei 7 ani de acasă nu sunt doar o zicală.
