Performanța în sport e un lucru cu care noi, românii, ne ”confruntăm” din ce în ce mai puțin. Deși în mare parte adevărat – pe majoritatea disciplinelor sportive unde până nu mai de mult România oferea lumii elitele în respectivele domenii, există chiar și în 2022 performanță sportivă în discipline de care prea puțină lume vorbește pentru că în general atenția presei sportive se orientează către alte subiecte – precum ce mașini conduc fotbaliștii români sau de ce Simona Halep nu mai ocupă locul 1 mondial, de parcă odată cu trecerea timpului și diminuarea performanțelor – pe niște considerente aș spune mai mult decât logic – rezultatele anterioare se sting.
Și atunci, oare, să ne mirăm că performanța sportivă, aia sumară care apare din ce în ce mai rar, ca ghioceii prin grădinile blocurilor din București, nu e purtată pe brațele presei decât atunci când îi e asociată vreun scandal sau vreo urmă de praf de pușcă mediatică ce are oareșce potențial de exploatare întru eterna glorie a click bait-ului? Nu m-aș mai mira.
Problema e sistematică, nu are legătură doar cu media, cum nu are legătură doar cu o anumită disciplină sau o anumită generație. Problema noastră, ca neam, e că suntem mânați de 2 căi: hăis sau cea. Nu știm – și nu prea am știut niciodată – că există cale de mijloc. Fie totul e roz, fie totul e negru. Fie iubim, fie urâm. Fie e bine, fie e rău. Cam așa și în preferințele sportive pe care le urmărim – domnule, ori sparge recordul mondial la înot, ori nu mă interesează disciplina respectivă. Păi ce, am avut noi înot până la David Popovici? Tenis până la Simona Halep sau handbal până la Cristina Neagu?
Nu e rău că suntem, ca și popor, colerici, iubim puternic și certăm cu patos, problema nu e că ne certăm sportivii când uită să lase și ultimul strop de sudoare pe câmpul de bătălie aferent sportului lor, că să fim drepți, în afară de câteva contra exemple cam asta e majoritatea, dorința de a da totul pe altarul sportului nu prea mai există. Ne uităm la alții ca la niște super-oameni, că joacă 80 de meciuri de fotbal într-un an, campioni cu echipele naționale și echipele de club și zicem ”eh, aia sunt altceva”. Nu ”sunt” altceva, doar gândesc altfel.
Și gândirea asta se învață. Se educă. Sportivul de performanță la seniori nu ajunge acolo fără o bază solidă la copii și juniori și cam asta e problema defapt. Am uitat, sau nu ne mai interesează, să clădim. Vrem ca mâine să avem performanță și steagul României pe TV ori ba. Noi, de bine de rău, cu toate eforturile investite în sportivii clubului nostru, reușim deseori să ne bucurăm de această imagine, să vedem steagul României pe podium în competiții internaționale – cel mai recent la Sofia, noiembrie 2022, campion european cadeți U16, Vlad Floricică, Karate Kyokushin, dar noi suntem norocoși. Norocoși să avem o mână de sportivi care să lupte, la propriu, pentru visul lor și o mână de părinți care să susțină visul acesta fără așteptări de rezultate imediate.
Și atunci, sunt sportivii noștri, micii atleți care demonstrează cu fiecare ocazie că își doresc să li se cânte imnul privind de sus adversarii învinși, speciali? Ceva special sigur au, însă cel mai important e că sunt perseverenți, serioși și li s-a instaurat o dorință de victorie care îi propulsează pe podium la fiecare competiție. Deci, concluzia e una simplă, logică și oarecum ușor de implementat, atâta timp cât realizăm că performanța nu vine mâine, ci după multe, multe ore de antrenament și seriozitate – performanța începe NU de la atletul copil, care începe un sport, performanța începe de la cei care cârmuiesc respectivul atlet. De la club, de la organismele sportului respectiv, chiar de la media și cu siguranță de la părintele care investește timp în copilul său.
Cazuri de performanță, în varii discipline, tot vedem. Ce am uitat, în schimb, noi românii? Să ne bucurăm de ea.
